"N-am încercat nicio clipă să nu mă doară, am încercat doar să nu se vadă. Aș fi vrut să fac parte din categoria oamenilor care își reconfigurează rep"N-am încercat nicio clipă să nu mă doară, am încercat doar să nu se vadă. Aș fi vrut să fac parte din categoria oamenilor care își reconfigurează repede traseul și cred că menirea lor e alta, dacă nu a fost să fie asta, una măreață cel mai probabil, sigur are universul ceva special pregătit pentru ei. Dar fac parte dintr-o altă categorie, una care crede că viața e o farsă și că nu are sens, dar măcar vara, pentru două-trei săptămâni, miroase a tei în Cișmigiu." Aida Economu
Lectură terminată în 7 septembrie 2024, Fiorela Dima....more
"...Dar te voi găsi? Niciodată n-am visat un vis de două ori. [...] Poate că nici eu n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care "...Dar te voi găsi? Niciodată n-am visat un vis de două ori. [...] Poate că nici eu n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care o citești..."...more
"Dar după plecarea trenului nu mai sunt niciodată grăbit. Iar ceea ce nu știți, ceea ce nici măcar nu bănuiți este că, după plecarea trenului, nu mă î"Dar după plecarea trenului nu mai sunt niciodată grăbit. Iar ceea ce nu știți, ceea ce nici măcar nu bănuiți este că, după plecarea trenului, nu mă întorc niciodată acasă. Nu, mă instalez la o masă, la bistroul gării, unde rămân pentru eternitate, comandând mereu cafele și din când în când câte un pahar de vin alb. Gara rămâne totuși locul unde, fizic, în termeni de spațiu și de timp, mă simt cel mai aproape de dumneavoastră chiar dacă trenul continuă să vă ducă departe de mine."...more
Pentru mine, un panaceu aceste pagini. Nu știu dacă sau ce altă carte mi-ar fi făcut un mai mare bine în acest moment al vieții. M-a (mai) eliberat juPentru mine, un panaceu aceste pagini. Nu știu dacă sau ce altă carte mi-ar fi făcut un mai mare bine în acest moment al vieții. M-a (mai) eliberat jurnalul lui Sebastian. Mi-am dat seama că nu sunt eu în particular nenorocită, nenorocită de soartă poate, ci doar dintr-o zodie (mai) nefericită de oameni. Fericirea, imposibila mea fericire...
Una peste alta, fiecare vară pare a-mi cere un bilet către interbelic. O să-mi fie dor să-l citesc, picătură cu picătură, pe Sebastian.
"– Ești prea infect – pentru ca să nu sfârșesc prin a te iubi, mi-a spus alaltăseară, când ne întorceam de la concertul Filarmonicii. Iată aproape o definiție a amorului. Nu pentru același motiv, pentru că, adică, e atât de 《infectă》, o iubesc eu pe Leni și o iubesc atât de incurabil?"
"Azi-dimineață, doamna Ghiolu a izbucnit în plâns, la telefon, în timp ce-i povesteam despre Blecher. Nu știu încă bine ce a fost între ei. Cred că ea este dominată de amintirea lui, care o hantează, o sperie și în același timp o consolează. Cât despre el, a iubit-o, o iubește încă și suferă de absența ei — dar e prea orgolios ca să o spună. – Eu am fugit într-o zi la București, infirm, cu 40° temperatură și recurgând la o sumă de stratageme — numai ca să o pot vedea. Și ea, în doi ani, n-a putut veni o singură dată la Roman. Sa fie căsnicia o boală mai gravă decât boala mea?"
"același băiat dezorientat, plin de întrebări personale (amoruri, oboseli, scrupule, așteptări), indiferent la evenimentele politice, otrăvit de poezie..."
"Nu știu unde mă va duce această nouă poveste. O primesc cu oarecare inconștiență. Nu știu cum se poate termina. Deocamdată sunt fericit că e așa de tânără, așa de frumoasă. Goală, e miraculos de frumoasă. Are sânii mici, fermi, tandri, puțin de adolescentă. Capul e grav, privirea grea — ceva trist, descurajat în expresie: dar corpul e viu, tânăr, sportiv, unduios. Îmi plăcea s-o ascult respirând în brațele mele, îmi plăcea să-i mângâi părul negru, puțin aspru. Îmi plăcea mai ales s-o văd făcând planuri simple și irealizabile pentru vacanța noastră de vară: undeva, într-un sat de munte, numai noi doi, ziua lucrând fiecare singur (ea pictează, eu scriu), noaptea iubindu-ne. E fericirea, imposibila mea fericire..."
Mă întreb uneori dacă poezia – și în fine, arta în genere – nu e cumva doar un fel particular, extraordinar de particular aș spune, de a vedea lumea. Mă întreb uneori dacă poezia – și în fine, arta în genere – nu e cumva doar un fel particular, extraordinar de particular aș spune, de a vedea lumea. De a ridica o experiență comună tuturor la rangul de miracol, de insolit, de unicitate și anomalie existențială. Cristi e fără umbră de mirare un veritabil poet. Iar aceasta nu pentru că a scris această cărțulie (dar ce bine că a scris-o!), ci pentru că a văzut, mai înainte de a scrie, toate acestea în acest fel. Un mare eveniment, albumul acesta e mai mult o experiență decât o lectură. O experiență despre timp în primul rând, și despre cum absențele sale umplu cadranul. Bunicii mei din flori, mătușile.
"poza ta mică e folosită drept etichetă pe toate sticlele de vin."
"Bunicul și-a dat ridurile cu lac, a devenit maestru în artizanat, le lustruiește în fiecare dimineață cu o cârpă moale. Bunicul e june. Perna și-a umplut-o cu pământ ca să se mai obișnuiască."
"Am auzit că dacă te prăpădești în somn, visul rămâne acolo, între tâmple, ca un cristal. Am să las vorbă să mi-l scoată cu grijă, să nu-l spargă ca să se uite Cristian la el când vrea. Că degeaba strânge oricâte femei în brațe."
"Mama își întinde rugina pe buze și mișcă lin evantaiul ca să împrăștie lumina de lună prin cameră"
"În locul pozei de pe crucea ta am pus o oglinjoară din poșeta mamei și ea vine la mormânt s-aducă ceva flori și înainte să plece își aranjează părul și se rujează în oglinjoara aia."
"acum două seri c-am avut o febră atât de mare încât mi s-a topit oja de pe unghii și că mi s-au întins liniile din palmă ca o eczemă până mai sus de cot."
"Măcar de-ar lua de la mine din bucătărie, de sub masă, borcanul ăla mare, de murături, plin cu fluturi, pe care i-am crescut ani de zile acolo și, înainte să-mi bată capacul la sicriu, să-i verse pe toți înăuntru."
"și avem o ghitară veche ale cărei corzi le ungem cu dulceață de se lovesc muștele de ele producând acea muzică de care avem atâta nevoie."
"ȚUICA TARE: Sunt îndrăgostit și mă îndrept spre locuința dragei mele. În jurul capului mi se învârt gâze, muște, fluturi ca-n jurul felinarului aprins în nopțile de vară. Ajung la draga mea și o țin toată noaptea în brațe. Vârfurile genelor mele prind rădăcini în marginea pleoapelor ei și genele ei prind rădăcini în marginea pleoapelor mele. Și-atunci gâzele, muștele, fluturii se-nvârt în jurul capetelor noastre, ale amândurora, ca-n jurul felinarelor aprinse în nopțile de vară."
"voi folosi cianura ca să aflu și eu ce simt băieții când dau de gustul buzelor tale, soră a mea, soră șefă a unui spital de boli mintale."
"Domnișoară, fluturii s-au ascuns de mult în părul dumneavoastră și inima mea crește, vă crește în pântec. Să-i dați, vă rog, nume de fată."
"Și asta ca să putem COMUNICA. Unica șansă și cale a iubirii."
"Se privește mereu în oglindă și zâmbește întunericului de acolo."
O lectură anevoioasă, în parte din pricina rigidității lexicale și vizuale conturate în texte (*în selecția de mai jos am încercat să redau versurile O lectură anevoioasă, în parte din pricina rigidității lexicale și vizuale conturate în texte (*în selecția de mai jos am încercat să redau versurile de o mai mare intensitate, așa că nu sunt reprezentative pentru textura generală a volumului).
O selecție de versuri:
"Gară peticită de lumini, șine verzi sub luna de venin, cîmp în ceruri înțepat cu spini, ce tăcere, suflet pal și mut, trenurile toate au trecut. [...]" ("Doleanțe")
"[...] Mă tem de pustiu, de tăcere, de numele fără răspuns din mijlocul nopților rele. Mă tem de regretul ascuns.
De somnul și amăgirea reîntoarcerii pale din vis mă tem, – de-ntreaga poveste vorbind de-un pierdut paradis." ("Vals vechi")
"[...] Naufragiat, de-a pururi setos de noi secrete, descopăr alte unghiuri și-un alt parfum cînd plimb pe formele-ți inerte mișcările-mi încete și-adulmec ora-n tine, pătrunsă de un nimb,
iar pipăitul, artă ciudată și subtilă, pe matele aleie scăzînd șerpuitor, călăuzește gura spre floarea imobilă ce scapără-ntre bucle stigmatul de fosfor." ("Voluptas")
"[...] Tu lasă noaptea să te împresoare ca pe un sîmbure nedescuiat păstrându-și taina lui fricoasă sub coaja care s-a înfiorat." ("Fior")
Romanul "Zaraza" se înscrie în linia poveștilor nemuritoare ale spațiului și spiritului românesc. Perioada interbelică, epoca de glorie a BucureștiuluRomanul "Zaraza" se înscrie în linia poveștilor nemuritoare ale spațiului și spiritului românesc. Perioada interbelică, epoca de glorie a Bucureștiului și poate chiar a întregii lumi, a Europei după părerea mea, este conținută de viața tumultoasă a lui Cristian Vasile, "ultimul trubadur", cel care a păstrat prin vocea sa aroma unei lumi care nu va mai fi, însă care dă naștere a nenumărate nostalgii și în prezent. Încercarea de a descrie în cuvinte (prea seci) muzica domnului Vasile ar fi tardivă, așa că cea mai înțeleaptă cale de familiarizare cu acest titan ar fi prin ascultarea directă a șlagărelor care s-au mai păstrat până la noi... Fără dubiu, impresiile pe care această carte mi le-a lăsat au fost potențate prin protagonist, de dragul căruia am putut aproape să nu văd micile stângăcii prozaice. Astfel, ceea ce am iubit prin "Zaraza" nu a fost, poate, romanul scris de Andrei Ruse, ci încercarea (încununată cu succes) de a învia și de a descoperi poteci care altfel ar fi rămas îngropate în colbul nemeritat al timpului. Cristian Vasile rămâne feblețea mea muzicală, simbolul unei epoci și al unei maniere de a fi, cărora le duc dorul din ce în ce mai des, având permanent sentimentul că oamenii mari nu învață mai nimic din istorie. Mă bucur nespus că numele lui s-a conservat până la noi, iar această scriere continuă, cu multă speranță, bucuria amintirii. Îți mulțumesc, Andrei Ruse!
Trebuie să recunosc că aveam așteptări mai mari. Fiind o antologie, "notarea" reflectă doar o medie a textelor, aplatizând vârfurile și picăturile de Trebuie să recunosc că aveam așteptări mai mari. Fiind o antologie, "notarea" reflectă doar o medie a textelor, aplatizând vârfurile și picăturile de potențial. Opinia generală ar fi că nu rezonez cu aceste șiruri de cuvinte, cu aceste texte, cu așa-zisele "poeme douămiiste". Mi-am modelat, de-a lungul timpului, orizontul liric spre o direcție destul de diferită și probabil de aceea nu găsesc prea multă valoare în o bună parte din textele de față....more
" — Mamă, – aș scrie – mi s-a întâmplat o mare nenorocire. — Mai naște-mă o dată! — Prima viață nu prea mi-a ieșit ea. Cui nu i se poate întâmpla să nu" — Mamă, – aș scrie – mi s-a întâmplat o mare nenorocire. — Mai naște-mă o dată! — Prima viață nu prea mi-a ieșit ea. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară... — Și dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta și naște-mă mereu. "
" Cum se numea drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? "...more
De cele mai multe ori, după ce termin de citit un roman care îmi place, parcurg (=un răsfoit mai conștient) pentru a doua oară fiecare pagină a sa, opDe cele mai multe ori, după ce termin de citit un roman care îmi place, parcurg (=un răsfoit mai conștient) pentru a doua oară fiecare pagină a sa, oprindu-mă asupra pasajelor subliniate. Reușesc în acest fel, în puține minute, să construiesc o succesiune de imagini relevante (pentru mine) din carte; poate un film imaginat. Doar că, în cazul romanelor care-și lasă amprenta mai pregnant asupra mea, acele secvențe sunt însoțite de o stare, un sentiment, o emoție, ceva imaterial care mi se desfășoară în detaliu, atât de viu că pare că eu l-am imaginat (când de fapt doar l-am cules). Romanul Cellei Serghi mi-a conturat cu precizie starea de "Pânză de păianjen", din perspectiva micii gângănii prinse de carnivor. Spulberând imaginea, această "pânză" a Cellei nu e altceva decât viața, a cărei parcurgere amintește de zbuciumul unei muște captive în țesătura migăloasă a păianjenului. Deși această stare face parte și din "trusa" mea de trăiri, eu obișnuiam să o numesc "dezlânare" - starea de pierdere a unui contact cu exteriorul, de difuzie a ideilor, de pierdere în mreaja sinelui. "Am gândurile dezlânate", aș spune, probabil, în momentele în care m-aș simți ca prinsă în pânza unui păianjen. O alegere de inventivitate lingvistică, dar al cărui element de bază este tot ața, care leagă, leagă, până (se) dezleagă.
Protagonista Diana Slavu e țesută și ea după un tipar dinainte conturat: viața autoarei, ce a ciupit cu îndemânare momente, imagini, persoane-personaje, pe care le-a amestecat coerent cu plăsmuiri. Poate că nu întâmplările sunt cele care dictează afundarea în țesătură, ci (în final) tânăra despre care s-a spus că este "și femeie, și fată, și fetiță... și copil...". Linia dintre trăit și imaginat devine subțire, însă intensitatea și profunzimea arhitecturii interioare a Dianei sunt cele care relevă esența acestei proze.
Iubirea (sau absența sa) este întâiul axis mundi în jurul căruia protagonista evoluează: "voi uita că iubirea înseamnă totuși altceva, că ea nu poate exista fără o atracție puternică, fără un climat emoțional, fără înfiorarea pe care mi-o dădea, altădată, numai gândul că un punct negru pe care îl zăream departe pe mare ar putea fi Petre Barbu, fără dorința de a avea copii". Ramurile copacului se ramifică însă suficient de mult pentru a (re)echilibra centrul lumii, strâns până atunci de către Diana în jurul unui singur punct.
Gabriela-Fiorela
>
Books:
literatură-română
(76)
Loading...
