Valeriu Gherghel's Reviews > Lumea de ieri: amintirile unui european

În noaptea de 22 spre 23 februarie 1942, Stefan Zweig și a doua lui soție, Charlotte Elisabeth Altmann, se sinucid în casa cumpărată de scriitor în Petrópolis, o așezare situată nu departe de Rio de Janeiro, Brazilia. Cu o zi înainte, prozatorul expediase către un editor din Suedia manuscrisul cărții Lumea de ieri.

Stefan Zweig (1881 - 1942) lucrase la această carte cîte 12 ore pe zi (într-un ritm de 70 de pagini pe săptămînă), mai întîi în vila din Ramapo Road, Ossining, SUA, și apoi în Petrópolis. Nu avea nici un document sau însemnare care să-l ajute, s-a bizuit pe memorie. A rezultat o narațiune precisă, evenimentele evocate se desemnează limpede și, atîta cît am verificat, nu se îndepărtează nici cu o iotă de adevăr.

Sigur, ca toți cronicarii trecutului, Stefan Zweig vede în istorie un lung declin de la o vîrstă de aur la una de fier. Nimic nu se compară cu statornicia, calmul și siguranța din Viena copilăriei sale. Din relatarea lui, ne dăm seama de ce perioada dintre 1871 și 1913 s-a numit (mult mai tîrziu, firește) „La belle époque”.

A fost o epocă puritană, cu reguli absurde, cu profesori pedanți și cu o igienă foarte precară. Moda era imposibilă, de o cruzime cu adevărat sadică. O domniță de măritat trebuia sufocată sub veșminte:

„Orice femeie din Europa își lăsa părul să-i crească pînă la șolduri: părul trebuia să fie ondulat, așezat, periat, netezit, strîns cu o mulţime de ace de păr, agrafe și piepteni, plus fierul de ondulat și bigudiurile. Și toate acestea trebuiau făcute înainte de a o înfășura și înveșmînta ca în niște foi de ceapă cu jupoane, camizole, jachete și jacheţele pînă cînd se acoperea și ultimul rest de formă feminină. Dar această absurditate își avea sensul său ascuns. Prin aceste intervenţii, silueta unei femei se ascundea atît de bine, încît nici mirele, la masa nunţii, nu putea să-și dea seama nici pe departe dacă viitoarea lui tovarășă de viaţă este dreaptă sau strîmbă, plinuţă sau slabă, dacă are picioarele scurte, strîmbe sau lungi” (p.85).

După ce-și trece doctoratul la Universitatea din Berlin, Zweig se pune pe scris și devine, spre invidia lui Thomas Mann, cel mai tradus autor din epocă. Îi cunoaște pe Verhaeren, Valéry, Rilke, Joyce, Freud. Militează fără succes pentru o uniune a intelectualilor europeni, care să nu țină seama de granițe și ideologii. Primul război mondial îl constrînge la exil. Petrece cîțiva ani în Elveția. Revine la Salzburg și observă tot mai îngrijorat ascensiunea nazismului. Oamenii își pierd mințile. Pleacă din nou în exil. Mai întîi la Londra, apoi peste ocean. Treptat este cuprins de disperare. Nu mai vede nici o soluție. Întunericul s-a lăsat peste tot. Notează obosit:

„Nu mai sînt acasă nicăieri, sînt peste tot un străin... Rătăcesc încă o dată din ţară-n ţară, peste mări și oceane, fără patrie, prigonit și hăituit ca un proscris” (p.381). „Mă simt inutil și singur” (p.466).

Lumea de ieri rămîne o mărturie onestă despre prăbușirea Europei în barbarie și absurd. (luni, 11.07.22).