Socrate's Reviews > Ultimul kamikaze

Vârstnicul şofer îşi conducea abil taxiul pe ulicioarele strimte, ca şi pe largile magistrale, unde, la umbra zgârie-norilor şi a blocurilor multietajate, în smogul sufocant, vâjâiau motoarele şi scrâşneau frânele interminabilelor cârduri de automobile.

Mâinile îi erau sensibile, mişcările elegante, artistice, dând impresia că, în timp ce conducea, munca şi îndemânarea sa îl desfătau. Însă înfăţişarea detaşată, ridurile pronunţate din jurul gurii strânse mărturiseau că nu era vorba de o simplă desfătare, ci de o măiestrie mai de mult dobândită, încoronată de reacţii uluitoare. Reflexele şoferului erau rapide, fulgerătoare, şi nu corespundeau vârstei sale, ci mai curând unui boxer de douăzeci de ani. Depăşea destul de frecvent maşinile din aceeaşi direcţie de mers. Nu îmboldit de bravură, dar dintr-un calcul, tot atât de demult însuşit, şi din dorinţa de a economisi timp.

Aruncând o privire atentă asupra conducătorului maşinii, se putea aprecia că aparţine categoriei celora ai căror antecesori au locuit de generaţii întregi în metropolă, fără să-şi amestece sângele cu venetici, fără a prelua obiceiuri şi tradiţii străine. În conformitate cu etalonul european, chipul şoferului era chiar frumos. Tăietura niţel oblică a ochilor îi conferea o mină concentrată şi severă. Bărbia era puternică, voluntară. Fruntea, abruptă şi înaltă. Îmbrăcat destul de îngrijit, dovedea că nu-şi putea îngădui a fi neglijent ― privilegiul milionarilor şi al tinerilor trăsniţi, tip hipi. Capul său aproape cărunt dădea de înţeles că trecuse prin multe în viaţă. Aerul rezervat nu îndemna la conversaţie. Tuturor întrebărilor ― răspunsuri scurte sau monosilabice, şi apoi iarăşi tăcere.

Chestionaţi, în privinţa sa, colegii lui de lucru, pot relata extrem de puţin. „Takahiro-san? Se pare c-a făcut războiul. Şi-i singur, se zice. Scuzaţi… nu-i deloc vorbăreţ, însă-i de-ai noştri. Îşi cunoaşte munca. Oricând ar sări într-ajutor vreunui coleg. Participă la demonstraţii şi greve, alături de toţi ceilalţi.”

Asta este tot ce se poate auzi despre şoferul Takahiro, despre bărbatul acela de cincizeci de ani; eventual şi mai mult. E dificil de stabilit vârsta cuiva, dacă este sănătos, are muşchii tari şi ridurile i s-au aşternut doar la rădăcina nasului şi în jurul colţurilor gurii.

Când să pătrundă pe Ginzu, Takahiro frână brusc: pe un imens panou cinematografic se ivea o serie de ideograme fosforescente, înflăcărate, parcă scăldate de sânge:

„Aşa au luptat fiii Nipponului!”[1]

Deasupra ideogramelor ― figura unui tânăr, cu cască de pilot, prevăzută cu ochelari de zbor. Pe umerii largi ― un linţoliu. Pomeţii obrajilor, ciolănoşi. Sprâncenele groase, împreunate, se avântau spre tâmple. Privirea, cumplit de crudă. Takahiro îl recunoscu pe aviatorul de pe panou: „Ytihara Hisasi…!”

După ce-şi gară maşina la parcajul cu plată şi-şi învinse tulburarea, porni brusc, cu picioarele îngreunate, spre casa de bilete, de parcă ar fi fost hipnotizat de privirea acelui tânăr. Luă loc într-un fotoliu şi, privind la ecranul încă gol, se gândi: „Oare el să fie?”